E campane di Juàn

Ogni istate, indì l’anni dopu a guerra, s’andava indè minnanna e babbone da a parte di mamma, in lu so casamintone, ind’un paisolu tranquillu e assulanatu di u Friuli.
Dopu uni pochi di ghjorni babbu vultava in casa, mentre chì mamma ed eiu ristàvamu culà, par tutta una calda e lunghissima istatina.
Si ghjunghjìa à u tarmine d’un longu viaghju pà a strada farrata, cù tante valisgie, chì e turnavamu à cuntà in fretta e in furia dopu falati, par paura chì u trenu si  ne purtassi via calchì una.
Un viaghju trà celi turchini e campi gialli. E finalmente, quandì u rimore rigulare di a farraglia di u trenu pigliava sunurità strane, vulìa dì chì no éramu in traccia di parcorre u ponte chì travirsava u Tagliamentu, u fiume largu cù e cutone bianche, e chì no éramu sguasgi ghjunti.
Ghjunti in paese e finalmente finite e sclamazione di e parente femine chì u più fidiavanu a me statura, currìu ver di a piazza, puntu di ritrovu di i giovani di u locu.
Elli però cuntinuavanu à cunsidarammi solu cumè un frusteru in visita, dinfatti certe volte accadìa chì mentre chì no ghjucàvamu, d’un colpu e senza apparente raghjone, ch’elli mi lasciàssinu un pocu da cantu.
Tandu si mittìanu à fidiammi attraversu e ciglie ingrignate, manganiendu e ghjambe ver di u murettu ind’elli pusavanu, u capu calatu da i capelli curtissimi, murmurendu trà di elli sicrete parolle mozze e vicini unu à l’altru cumè acelli appullati annant’à unu ragiu di a luce.
Un amicu veru po l’aviu in paese. Era Juàn e facìa u campanaru, o almenu eiu cridìu ch’ellu fussi u so mistieru.
Era vechju, Juàn, magru e spirticatu e avìa mani nudose cù grosse vene in rilefu, e mi rigalava a so ruvida amicizia e lizzione di campane.
Avìu amparatu prestu i so urarii e quand’ellu ghjunghjìa à u campanile, eiu mi facìu truvà fiera fiera davant’à u chjosu chì circundava a ghjesgia. E ogni volta u rituale era u listessu : ellu piantava fendu neciu d’esse dubitosu, e par una stundarella mi fidiava di manera assai sivera. Eppo’, surridendu à labbre strette accunsintìa cù i so ochji cilesti e divartiti, e aprìa a porta di legnu. Appiccicatu à ellu e à e so vinochje chì si truvàvanu un pocu più in bassu à u me nasu, mi spiazzava annant’à e ghjambe propiu attemp’à e soie, ed intrìamu in lu campanile cumè un omu solu.
E ogni volta Juàn facìa finta di vultassi à circammi par ghjocu, par fammi passà, puru sapendu ch’e’ mi truvavu dighjà in postu in quell’uscurità fresca e umida.
Cusì, mentre ch’elli s’abituavanu à u bughju i me ochji, u me maestru cuminciava à tirà e corde. Un iscampanime luccicante e sicuru invadìa prestu u spaziu ristrettu di u campanile, chì causa di quella sunurità putente parìa ch’ellu si ne avessi da falà.
E quandì Juàn accumpagnava cù e bracce e fune chì ricullavanu, anc’à mè parìa d’alzammi cun elle, saltendu insù e inghjó in d’un vulume di capelli e di scarpi slacciati, cù l’alternanza d’assenza di forza di gravità e di ricaduta pisante ch’è a spirienza sclusiva di quellu chì sona e campane.
Insomma, era a vera filicità.
Andamu avanti cusì, ogni istate, par calchì annu. Passava l’invernu e po’ finalmente vultava l’istate.
Finch’una volta accarse chì dopu a me solita corsa à u campanile, u me amicu ùn ghjunse micca. Era malatu, Juàn. Scuprii ancu ch’ellu avìa una casa, ind’ellu stava, da par ellu.
E so vicine, stracci annudati in capu, s’éranu impatrunite d’ellu, ind’un assai ben’ urganizatu pass’e veni di minestre fumante e d’impiastri fumanti altrettantu.
Ellu era chjinatu, e ùn si pudìa arrizzà. Mi salutò cù parolle poche e una carezza. Capiscii ch’ellu m’aspittava, parchì subitu subitu mi parlò di e campane, silinziose da tanti mesi.
“ Avà però – disse – andarè tù”. Allungò un bracciu e da u tirettu di a so cumudella pigliò una chjave. A ricunniscii : grossa e pisante, era quella di u campanile. “A meziornu, t’arricordi ? E à l’annuttà, invece, attente à ùn isbagliatti, solu quella piccula”.
Fidiavu e chjave ch’e’ tinìu in manu e ùn ci pudìu crede. Fidiavu ancu à Juàn, u so prufilu magru contr’à a luce freta di u purtellu affianc’à u lettu. “ Aspittava solu ch’e’ arrivassi. Allora solu à mè, ellu hà insignatu u so mistieru” pinsavu. Eru filice e spavintatu. Un bellu pezzu durò a me agitazione annant’à a carrega, calcittendu i scarpi contr’à u legnu.
Cù e mani sudaticce stringhjìu a chjave chì avà ne emanava un adore di farru rughjinosu e umidu. Juàn s’era appinnulatu. Passò un’eternità. Eppo’ à l’ispinsata si scuzzulò “Oh, voli esse ritardi ?” Cascaiu da a carrega, e corsu fin’à u campanile. Svugliendu a chjave à duie mani, aprii a purtarella di legnu. Una buciartula fughjì sott’à a petra. Intrii. Eru solu. Ed era più bughju cà di solitu. Asciulendumi e mani contr’à i pantaloni fidiaiu ver di e campane, sfurzendumi da mez’à quesse à distingue e duie corde.
E spiccaiu e inguantaiu a prima pà u nodu di presa e circhendu d’arricurdammi esattamente ciò ch’e’ avìu vistu fà à u me amicu tante volte, ma cù poca cunvinzione e tiraiu in ghjó. Si sintì un toccu debule. Mi dedu u curagiu, e andedu avanti à tirà e corde. E fune mi strappavanu ver d’insù e, indì l’istintiva tintaviva di mantene un qualunque cuntattu cù a tarra ferma, m’aghjumpavu u più pussibule, sbattulendu cù i scarpi induva voglia ch’elli capitassinu, o allora contr’à i quattru muri di u campanile.
Avà e campane sunavanu forte e ci andavu piglienduci sempre più piacè. Ed eru eiu chì e facìu sunà, l’allevu di u più gran’ campanaru di u mondu.
Eru l’eroie biondu di e figurette chì ancu i me cumpagni lighjìanu, lanciatu cumè un pruiettile in la scurità di l’universu. Eru propiu fieru di mè.
Quand’e’ pinsaiu d’avè sunatu abbastanza, vultaiu galuppendu indè Juàn.
“Bravu”. Mi disse. “Hai sunatu propiu bè.” Par tutta l’istate cuntinuaiu ad entre in la casa di u me vechju amicu cù fette parfumate di torta di mele e altre bone cose e ad escene sempre à tuttu frombu e cù a chjave di u campanile.
Innanzu di vultà in cità mi fù faciule à falli prumette chì nimu avessi mai da piglià u me postu. Quand’e’ ghjunghjii in paese l’annu dopu sappu chì Juàn durante l’invernu si ne era andatu.
U chjusarellu intorn’à a ghjesgia era invasu da l’urticule. U campanile firmò sarratu par tuttu u tempu e crergu chì altri campanari ùn si ne sia più trovi.
Omancu, a spergu un pocu.
 
 
Autore: 
Editore: 
Genere: